vineri, mai 29, 2015

Pietrele ce rămân...

  Am petrecut ieri o jumătate de oră într-un loc fascinant , un loc în care trecutul e foarte prezent, alături de un om minunat, unul din acei oameni pe care îi întâlnești în viață doar dacă ai noroc.
Reîntâlnirea cu profesorul Titu Dinuț , profesor de limba și literatura română, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor a numeroase cărți („Comandirul”- povestiri istorice, „Capcanele”- roman, „Comoara lui Tudor” –roman, „Cât ai bate din amnar” – aforisme, „Fiul luminii” – roman, „Lăcrimașul” – versuri, „Poteca din pendul” – versuri, „Năpârci albastre” – aforisme, „Șișești”–repere monografice, „Urciorul din Şişeşti” – versuri, „Estacada” – versuri. „Castelanii” –roman, „Viaţa sărind la gâtul întâmplării” – versuri, „Cronica şcolii din Şişeşti” vol I-II, „Baiadera şi arlechinul” – versuri, „ Coliba cu vampiri” – versuri, „Dalbul de pribeag” – versuri, „Mârzacul” – versuri, "Țigara cu ochi roșii"- versuri, "Balada Cosusteana", "Catana din Ciovarnasani" etc). a fost ca de obicei plina de emotie si bucurie nemasurata din partea mea. Domnul profesor m-a primit cu zambet larg ca intotdeauna, cu lumina in ochi, bucuros de oaspeti curiosi si vorbareti ca mine.
  Am vizitat împreuna Muzeul din cadrul liceului "Gheorghe Ionescu Șișești", locul în care dacă vei intra, vei înțelege în câteva minute cât de sensibil, minunat și măreț este sufletul omului ce a dat viată acelui loc.
Nu poți decât să te înclini în fața unui om care și-a dedicat ani mulți din viață pentru a creea un colțișor de lume în care generațiile de azi și de mâine să iși vadă trecutul, să își descopere rădăcinile și sufletul. 
Am avut liber la pozat, spre marea mea încântare , încântare pe care îmi doresc sa v-o transmit și să o împart și cu voi , cititorii. Dintre toate fotografiile, cele mai valoroase pentru sufletul meu, sunt acestea 3 :




  Da, sunt rânduri scrise de Nichita Stănescu, în urmă cu mulți, mulți ani, pe când zăbovea pentru o jumătate de zi, alături de alți oameni de cultură,  în casa profesorului Titu Dinuț. Cu emoție, domnul profesor mi-a deschis agenda în care se odihnesc slovele scrise de Nichita și mi-a permis să fotografiez. 
Pentru că nu îmi doresc să amestec lucrurile, restul pozelor le voi posta într-un alt articol. 
Pana la articolul următor, vă invit să vizionați și un filmuleț realizat în aceeași zi. Un minut cu domnul profesor vorbind despre pietrele ce rămân...



Un comentariu:

  1. Ador sa vad manuscrise, mai ales atunci cand vizitez muzee/expozitii! Sunt expresive, pun in evidenta crampeie din sufletul autorului, spun mai multe decat povestea pe care o dezvaluie sau, cel putin, vin in completarea acesteia.
    PS: Prima mea poezie se numeste "Pietrele care tac". :-))

    RăspundețiȘtergere