marți, martie 12, 2013

Iti amintesti?

  După un an greu, o iarna tenace și încăpățânată ca o premiantă scoasă la tablă - care parcă nu a ținut cu noi ci cu durerile , necazurile și dezamăgirile noastre, mi-e dor de primăvara. De o primăvară pură și nevinovată , ca o iubire furată.
  Când pasările primăverii sfâșie cu aripile în plumbul norilor un petic de lumină , mă las încă o dată copleșită de melancolii și iubiri și sunt gata să-mi risipesc pentru a nu știu câta oară la roata norocului toată înțelepciunea.
Mă las locuită de speranțe noi și vise proaspete deși știu că exista riscul să pierd încă un tren de iluzii.
  Începutul primăverii strecoară în mine un fel de amorțire a simțurilor. Mă despart de prezent și caut un legăn de alint în trecut. 
  Îți amintești? Erau ultimele zile de mai. Un cer albastru-plumburiu  plângea peste noi. Ani la rând ne-am întâlnit, probabil ne-am privit, dar nu ne-am văzut. Lacrimile acelui cer de mai ne-au limpezit ochii și ne-am văzut. Dintr-o data, cerul și-a oprit lacrimile și în dimineață, un soare cald și blând ca sufletele noastre ne-a învăluit și ne-a ocrotit iubirea. Doi oameni nebuni și frumoși, despărțiți de reguli și prejudecați dar uniți de pasiuni și sentimente neînțelese porneau pe un drum . Nu știam unde ne duce acel drum, ce vom găsi la capătul său. Ei și ce? Ni se părea că sublimul e la îndemâna oricui , ca destinul poate fi oricând provocat, întors către punctul cardinal dorit. Și am continuat mereu să gândim așa chiar dacă mulți ne-au crezut nebuni. Am avut mereu acel gram de inconștienta pe care doar copiii îl au. Mulți spun ca am avut noroc să rămânem împreună după câte furtuni ne-au doborât, eu spun ca iubirea a fost norocul nostru suprem.
  Și iată-ne într-un alt prag de vara, tot împreuna, clădind noi visuri din temelie. 
Lumina se leapădă de cearcăne, timpul își schimbă zodiile. Devastați de furtuni credeam că am uitat să mai iubim, să mai simțim, dar nu poți uita ce ai simțit decât dacă nu ai simțit cu adevărat. 
Vântul adie lin , mângâind obrajii copiilor, crengile se lovesc încet îngânând simfonia verii, soarele trimite raze vesele în privirile celor ce au uitat să zâmbească și încearcă să trezească la viață sufletele amorțite.
Vârfurile stâncoase din depărtări sunt încă acoperite de zăpada. În curând, vulturi semeți își vor găsi adăpost acolo sus , florile de colt se vor lupta cu vântul turbat. Prin grădini va începe  dans de roze și culori proaspete. 
Va veni vara , cu nopțile ei clare, scăldate în lumina albă a lunii , cu greierii ce își vor cânta serenadele din cobzele pierdute în toamnă prin ierburi, fluturi colorați își vor trăi visele de o zi printre florile din gradină. Îmi vor inflori ca în fiecare an primii trandafiri și voi alerga sa îți spun, iar tu vei zâmbi .
  Viata și natura își vor continua mersul lor normal într-un tic-tac obsedant uneori, alteori exuberant, alteori dureros, noi ne vom continua drumul pe care am pornit  fără să număram zile , fără sa contorizam zâmbete.
Vom fi așa cum am fost noi mereu : doi oameni nebuni construind zile și arzând nopți în drumul lor spre fericire...

  "Pentru fiecare om e un drum către fericire : acela pe care e chemat să meargă. Cei mai mulți nu-l găsesc niciodată. Cei cuminți încercă până la moarte. Cei proști se trântesc la pământ și plâng că sunt nenorociți." Nicolae Iorga 


carturesti.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu